Spre sfârșitul lumii

Zilele trecute un coleg avea la status Beetlegeuse, care pe mine nu m-a dus însă cu gândul la stea, ci la film. Acel film de demult, chiar din anul în care m-am născut, pe care l-am văzut de zeci de ori.

Și odată cu el mi-au revenit în cap multe alte lucruri din copilărie, chestii pe care le ascultam, la care mă uitam sau pe care le citeam.

M-am gândit, așadar, la o scurtă trecere în revistă, pentru propria mea distracție.

Dintre filme

Beetle Juice – filmul de Tim Burton, omul de ale cărui animații aveam să aflu mult mai târziu, a fost difuzat de nenumărate ori în anii ‘90, pe Antena 1, Pro Tv sau TVR, probabil, având în vedere că doar asta prindeam pe atunci, iar eu mă uitam de fiecare dată. Deși nu mai țineam minte firul poveștii, aveam în minte totuși aspectul personajului cu același nume și scena în care toată familia dansează pe Day’O în jurul mesei, veșnic o sursă de amuzament. Nu am putut să mă abțin și ieri l-am revăzut.

Înapoi în viitor – film de care nu mai știu foarte multe, în ciuda faptului că l-am văzut de foarte multe ori și eram un mic fan visător la o mașină a timpului, însă țin minte că avea mai multe părți, țin minte profesorul nebun interpretat de Christopher Lloyd și puștiul, Michael J. Fox, mașina și fulgerele din timpul teleportărilor în timp. De asemenea, țin minte că ultima oară m-am uitat la el în 2001, undeva în Copșa Mică.

Mrs. Doubtfire – ceva mai recent, și revăzut de mai multe ori în ultimii ani, a fost și rămâne una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut. Îmi stârnește și azi cele mai sincere și gălăgioase hohote de râs.

Însă premiul special se duce, destul de previzibil, la Singur acasă – filmul Crăciunului la Pro Tv, din care și acum cred că mai știu replici.

La polul opus se află The Gremlins, un alt film dat de multe ori la teveu și care, culmea, mi-a rămas puternic impregat în minte, deși mă îngrozea și n-am putut niciodată să mă uit până la capăt.

La capitolul muzică

la început ascultam, de voie, de nevoie, Julio Iglesias și Barbara Streisand, melodiile pe care le asculta maică-mea la maxim în criza vârstei. Woman In Love și Manuela răzbeau prin orice ușă. Nu le-am înghițit multă vreme, și îmi acopeream urechile îmbufnată de fiecare dată.

Lambada și Tic Tic Tac erau singurele melodii pe care dansam pe la 8-9 ani.

Apoi au urmat anii 2000, la începutul cărora furori făceau L.A., Non Stop și Genius. Peste caseta cu Non Stop am dat zilele trecute, și e la fel de albastră și cu 6 piese cum mi-o aminteam.

La capitolul carte

o singură carte a fost pe repeat, și anume Vrăjitorul din Oz, primită pe la 9 ani, și citită lună de lună până pe la 12. Ani. Eram Dorothea, vedeam clar dalele galbene pe care calc și călătoream în jurul lumii alături de prieteni. Drumul către cetatea lui Oz, aventurile de pe drum de la Miazănoapte sau Miazăzi, maimuțele zburătoare sau țara de porțelan, pantofii de argint sau vrăjitoarea cea rea pe care cădea casa, cred că mă duc să o citesc. Filmul totuși nu l-am văzut niciodată și nici n-am avut curiozitatea. Aveam prea clar în minte cum arăta totul.

A mai fost și Copiii Căpitanului Grant, un alt izvor de călătorii fascinante după care tânjeam, pe vasul Duncan, pe care cumva îl personificasem într-un personaj important și prietenos al cărții. Mă rog.

Am regăsit plăcerea de a visa la o călătorie în jurul lumii pe un vas când m-am uitat la Pirații din Caraibe. De trei ori. Dar astea sunt deja obsesiile actuale.

Ahh, și am uitat de Academia de Poliție, care nu mai are nevoie de prezentări

Am început prin a-mi dori să mă cert. E foarte ușor să te cerți, triumfător, de unul singur, cu o simplă stare imaginară a unei persoane.

Problema e că, de fapt, față în față, aș înghiți în sec. Cuvintele mi-ar sta în gât, și n-aș fi în stare să judec ceea ce ar trebui să spun. Și aș spune exact ce nu trebuie, și aș sfârși, într-adevăr, într-o ceartă, dar cu mine însămi, în care triumful n-ar mai exista și nici n-ar mai conta, iar privirea rece a celui rănit mi-ar înjumătăți statura, aplecată și supusă refuzului de a mai da înapoi.

Așa că mi-am dat seama că nu am de ce să mă cert. Greșelile nu ar mai fi motive de ceartă dacă am avea curajul să le recunoaștem și să le reparăm. Singura problemă e că o greșeală care merita o palmă e uneori taxată cu mai mult de o palmă. Uneori alungă încrederea, chiar când nu promiți nimic. Și atunci alegi să taci.

Era o vreme când nimeni nu aștepta nimic de la mine. Când nu aveam pe cine să dezamăgesc, nu mă dezamăgeam nici pe mine. Eram întotdeauna cea mai bună persoană care credeam că pot să fiu.

Apoi am crescut și mi-am dorit să fiu mai bună, pentru că unii oameni mi-au arătat că pot mai mult. Așa se face că am învățat, însă, că aprecierea celorlalți vine uneori în avans, chiar și când nu ceri asta.

Oricât de altruist ai fi, întotdeauna vei vrea mai mult de la persoanele dragi. Prin încrederea acordată nu faci decât să ceri. Ceri luptă, pentru ca mai apoi să poți spune că acea încredere nu ți-a fost înșelată. Micile lucruri pe care le primești, micile eforturi pe care le face o persoană pentru ca tu să înțelegi cât de important ești pentru ea, nu fac decât să alimenteze dorința de mai mult. Ca un cuptor în care cu cât pui mai mulți cărbuni cu o putere de ardere mai mare, cu atât va crește focul, dar cu atât mai greu va fi să-l menții. La un moment dat, acele mici lucruri nu mai ajung, și încep să pară șiretlicuri pentru a ascunde o presupusă lipsă de interes. 10 bani pentru sărmanul de la colț? Speranța unui drum aproape gratuit spre Rai.

Iar detaliile, care păreau la un punct atât de importante, ajung acum să devină simple detalii. Și poate așa e. Poate că, în timp, pe măsură ce împarți tot mai mult cu o persoană, micile lucruri nu le mai compensează pe cele mari.

Ajungi să te întrebi dacă chiar nu ai oferit îndeajuns. Dacă chiar e necesar să strigi după o persoană ca să nu te lase în urmă.

Poate e ceva involuntar, dar ajungi să uiți scopul cu care ai pornit alături de acea persoană. Dacă de departe drumul părea drept și ușor, acum, străbătându-l, se ivesc cărări încolăcite, iar drumul cel bun pare pierdut.

Cred, însă, că tocmai rătăcirile oferă stabilitate. Ne schimbăm, evoluăm, cădem, ne pierdem pe tot parcursul vieții. Scopul e ca, la fiecare capăt de labirint, să ne reîntâlnim. Și să o luăm de la capăt.

Luni, 12 aprilie

După aproape patru ore de somn, am început să aud gălăgie. Vocea lui șerban anunța o bună dimineață, însorită și răcoroasă, însă fața adormită a silviei părea să spună contrariul. Somnu’ trage la somn, băăă… La 7:30 eram în picioare, încercând să mă lămuresc cu ce să încep. Dinți, haine, apă, baie, poză pe balcon, ah, răsăritul!, ah, înălțimea!, pff prosopul încă ud, ups bocancii plini de noroi, și la 8 eram în fața autocarului. Care ne-a dus 20 m mai încolo, unde era Lacul Ursu și unde ne-am oprit pentru primele explicații ale zilei. În timp ce ascultam, îmi reveneau în minte fragmente din noaptea precedentă, și m-am trezit că mă bufnește râsul amintindu-mi de olga, care, într-un moment de înălțare etilică, a venit spre mine zâmbind larg și întrebându-mă, compătimitoare, „ce vrei să mănânci, cola sau țigări?”. Heh, bine că nu m-a văzut nimeni cum mustăcesc. Așa, unde eram? Ah, desigur! Lacul Ursu, sare, cald, iarna, desigur, desigur. Înțeleg.

Următoarea oprire a fost Reghin, un oraș în care am putut staționa vreo 20 de minute. Colorat și agitat, am făcut poze rapid, dar nu ne-am permis să ne îndepărtăm prea mult de autocar. Un rătăcit fugea după autocar, chiar când ne-am dat noi seama că ne lipsește un coleg.

40 de minute mai târziu ne opream pe un deal, de unde puteam observa glimee, copârșaie, terenuri prost arate, soluri degradate și cimitire. Am avut senzația că am stat acolo mai mult decât era necesar.

Principala destinație a zilei, cel puțin pentru noi, era însă Clujul, unde am ajuns în jur de ora 12. Am fost anunțați că avem două ore la dispoziție, ceea ce avea să genereze proteste – primele dar nu ultimele.

Mă aflam într-o căutare disperată de o hartă a Clujului, dintr-o ambiție ciudată, de a-mi cumpăra harta unor orașe chiar în momentul în care le vizitez. Nema pușca, însă, niciun butic de ziare nu mai avea (am observat că e o replică destul de des întâlnită a vânzătorilor, în momentul în care ceri ceva ce nu au – de parcă m-ar face să mă simt mai bine dacă aflu că tocmai l-au dat „pe ultimul”). Și pentru o mai bună subliniere a lipsei de timp, librăria, care era la doi pași peste drum, era prea departe pentru graba în care eram. După ce am pozat pe ici pe colo câte ceva, am reușit să ne oprim la una din numeroasele „împinge tava” la care aveam să apelăm pentru o masă pe fugă, așa cum au fost mesele în fiecare zi, unde am înghițit ca niște balauri ce am prins, și de unde am plecat rapid spre autocar. Clujul mi s-a arătat ca un oraș ce merită să-i dedic timp mai mult, dar mnah, cu altă ocazie. În săptămâna asta, ielenicz avea să facă regulile după bunul său plac. Și se pare că Clujul nu l-a dat pe spate. Nici măcar pe față, deși aș fi vrut să întind piciorul un piiiic pentru o piedică, să țină minte  asfaltu’ ardelenesc. Ass.

După scurte opriri pentru lămuriri geomorfologice, în apropiere de Târgu Lăpuș, în orașul propriu-zis (unde am exclamat toți, ca la acel ion din bancuri, „iaaa… ai și Pluuus”, de unde alex a continuat, înțelept, „au și minus, dar e pe partea cealaltă” ), în apropiere de Creasta Cocoșului, dar și după câteva rate de somn, ne aflam acum în Depresiunea Maramureșului, și ne îndreptam spre Sighetu Marmației.

Zâna drumețiilor pe patru roți și pe patru perne de aer n-a ținut însă cu noi, întrucât, la un moment dat, tocmai când ne pregăteam să zicem ceva de dulce că iar ne oprește ielenicz în câmp, ne-am trezit cu jumătate din primul autocar la noi. Asediu! Asediu! Sau o pernă de aer spartă. Primul autocar avea să meargă, așadar, șontâc-șontâc încă vreo 15 km, până în oraș, iar noi ne amuzam de exaltarea celor din celălalt autocar când au auzit muzică la noi („ce viață e aici!!”). Că, într-adevăr, ielenicz, care nu era în autocarul nostru, a stat numa cu microfonu’ la nas. Bon. Noi ne-am văzut de drum.

Intrasem într-o zonă cu case care păreau abandonate, și mă așteptam să fie asemănător cu ce aveam să găsim în orașul de lângă cui, însă, spre marea mea surprinderea, orășelul din fundul țării devansează multe locuri pe care le-am văzut până  acum. Curat, încăpător și liniștit.

Cazarea a fost, și de data asta, împărțită în două, însă spre marele noroc, pe autocare. Astfel că planificarea și cartografia a fost îngrămădită în aceeași cabană. Ceea ce s-a dovedit grozav.

Cabana de lemn se prezenta foarte drăguț – doar că nu avea căldură, iar apa caldă a fost și ea cu porția. Dar nu-i bai, noi suntem obișnuiți cu condiții de cazarmă. Ne-am instalat fiecare grup în câte o cameră din cele 4, iar eu, cu silvia, șerban, oana și masha urma să împărțim patru paturi supraetajate. Ultima mea experiență cu un pat supraetajat s-a lăsat cu amețeli, paranoia și nesomn, așadar de data asta am luat cu asalt patul de jos.

Am avut proasta inspirație de a pune iaurturile cumpărate pe pervazul de afară al geamului – nu anticipam pe atunci ce frig o să fie înăuntru –, după care am luat proasta decizie de a închide geamul. Urmarea poate fi anticipată. Evident, nici de data asta nu apucasem să-mi termin gându’, că silvia începuse „’ai mă larisaaa ceeee dracu’ iauuurturile meeeele”, iar eu făceam poze, entuziasmată de dezonodământ. Cele două pahare erau împrăștiate plastic pe pervazul aflat un etaj mai jos

După o mică plimbare de seară prin oraș, ne-am adunat confortabil în holul cabanei, ce făcea legătura între camere. Am reușit să o smulgem pe silvia din mrejele internetului pentru scurte intervale de timp, în sensul că, între două emoticoane  și un brb, ridica privirea la noi, în timp ce mimam, chinuiți de soartă. Ne-am chinuit să mimăm cuvinte precum distila, neant, triplu tulup (așa se scrie? ), dârz, prepuț, acaret, în timp ce din public o voce timidă cerea bolț

În seara aia s-a vărsat multă băutură, cred că mai mult decât am apucat să bem, poate din cauza spațiului relativ restrâns și a nenumăratelor peripluri la baie, printre sticle și pahare. Unul dintre incidente s-a lăsat și cu sechele, adică un pahar de vin roșu s-a vărsat pe un hanorac alb. Ceea ce s-a observat abia după 5 minute în care eu, agitată, gesticulam mmmmmm spre hanorac, și nu reușeam să scot cuvintele. Când, într-un final, au înțeles că nu e vorba despre balustradă, „ce, era să o rup? Nu se rupe!”, eu încă mmmm, nici despre „te-am lovit?”, eu mmmmm, nici despre „ce, am un gândac pe mine?”, mmmmm, au observat că lipsește un pahar care stătea pe balustradă, chiar deasupra danei, iar hanoracul alb de pe ea era acum roz.

Într-una din cele 3 camere de la etaj, unde stăteam noi, dormeau niște personaje pe care nu le cunoșteam, dintre care una era o franțuzoaică, se pare, și nu de puține ori ne-am sprijinit de ușa lor, care, nefiind încuiată, se deschidea. Niște golani.

Ne-am încălzit o vreme la rulmenții unui calorifer electric, după care ne-am băgat la somn. Întâmplarea a făcut ca șerban să se avânte într-unul din paturile de sus, care se zgâlțâia puternic odată cu el, dar care se pare că l-a plăcut, pentru că l-a agățat sălbatic. Chiar când încerca să coboare. Un buf și o pereche de pantaloni nițel rupți, și spoi somn.

De data asta, aveam să dormim ceva mai puțin de patru ore.

Duminică, 11 aprilie

6:45 – Cobor/ies/urc de la metrou, la Eroilor, unde urma să mă întâlnesc cu silvia și cu șerban.

Eu – matinală, nenea care mă abordează – de asemenea. Îl sun pe șerban, aflu că a coborât pe la ieșirea mai îndepărtată de locul în care trebuia să ajungem, iar în tot timpul ăsta nenea se chiombea la mine. După negocieri și lămuriri, eu mă zăpăcisem, aveam senzația că am coborât eu unde nu trebuie, și începusem să întreb pe unde să vin, să explic unde mă aflu, și în tot timpul ăsta mă gândeam că sunt la geografie și tot n-am învățat Bucureștiul, iar nenea se chiombea la mine. După ce am stabilit că vine șerban spre mine, am închis telefonul, iar nenea a grăit. ‘Nnndde vvvreci șă ajungeci? Vvvă diuc ieu… Șciu ieu drumu’… Aveci ‘ncredere-n min’?, iar eu în timpul ăsta mă chiombeam la el. Haideci cu min’… Și când tocmai începuse să se apropie de mine, eu i-am explicat frumos că trebuie să-mi aștept colegii, așa că a plecat dezamăgit, bombănind că e păcaci că n-aveci ‘credere-n min’.

Am ajuns în față la silver church după ce am traversat parcul operei de-am boulea, printre tufișuri și prin noroaie, și nu știu de ce, în atmosfera aia de junglă și cu troleru’ într-o mână, începusem să mă gândesc că s-ar potrivi să scot telefonul, să-mi fac o poză și să o pun pe hi5 cu statusul „în pădure, ca o sălbatică ce sunt”.

Autocarele erau deja pline. Nici nu apucasem să îmi formulez mie gândul că silvia va spune „ți-am zis eu să venim mai devreme, că or să vină toți mai devreme și or să se ocupe locurile”, că silvia se auzea deja pe fundal: „ți-am zis eu să venim mai devreme, că or să vină toți mai devreme și or să se ocupe locurile”.

Am prins locuri pe ultimul și penultimul rând din spate, de unde se puteau striga incognito la șofer diverse urale. Precum „mai tare” la unele melodii, sau „mai tare” la altele.

Prima oprire a fost la o benzinărie, cu a cărei toaletă aveam amintiri din prima excursie de la liceu. Parcă au trecut secole de atunci. Nu am fost singura care cunoștea locația, însă, pentru că tot auzeam „pff, mereu oprim aici”. Da’ ce căcăt, aici se pișă toată țara?

Adevărata primă oprire a fost, însă, la Cheia, de unde puteam vedea Ciucașul cel înnorat, cabanele la care am atentat și eu odată, în căutare de papanași, dar care s-au dovedit neîncăpătoare, și nelipsiții câini, care sniff-sniff la sanvișurile noastre.

Pe la 11 jumate am oprit la o bodegă din drum, să luăm masa de prânz. Când am întrebat uimită „ce e aia”, la vederea ciorbei în pâine, am avut senzația că s-a întors toată cârciuma aia spre mine cu ochii mari spunând „cum, NU ȘTIIIII????”… fuck, e doar o ciorbă!!! Ce, voi ați auzit de jeleul de bere? Pf!

Următoarea oprire a fost undeva la un băț de cetatea Rupea, un băț de m-a lăsat zoom-ul de la aparat încercât să gasesc cetatea pe display. Un moț în vârf de deal, cam atât am văzut. Plus că era înnorat și al naibii de frig…

Și apoi… Sighișoara! Mai fusesem pe aici în 2005, când rămăsesem plăcut impresionată de turnul pe care acum n-am mai apucat să-l vizitez, pentru că s-a închis rapid, și puternic traumatizată de scările acoperite („în care s-a filmat videoclipul de la….” AAAAAARGHH! Toată lumea repetă chestia asta!!).

Sighișoara a fost singurul oraș în care am stat mai mult decât aveam nevoie. Am ajuns printre primii la autocar, chiar când începuse să plouă. Vremea pusese orășelul altădată vesel și plin de rumoare sub liniște și monotonie. Plus că a trebuit să plătesc intrarea la budă, deci, practic, am plătit – eu – ca să nu mă piș – tot eu – pe străzile lor, adică fapta mea decentă a fost impozitată, dacă mă înțelegeți. Nici măcar n-am făcut de zece mii.

Pe drum, avea să devină ceva obișnuit foaia care circula prin autocar, și pe care trebuia să ne scriem colegii de cameră și opțiunea pentru cină la locul de cazare (da sau ba). În prima zi, în emoția actului de a vandaliza acea listă, era cât pe ce să dăm foaia fără să ne mai scriem și noi pe listă… Dormeam pe preșul lui șerban și andrei…

Prima cazare avea să fie la Sovata, o stațiune nu de cazarmă, așa cum rezultă din cântec, mai degrabă aranjată și gătită, ca o babă care se dă cu ruj roșu strident. Am fost împărțiți la două hoteluri vecine, unde, de la etajul șase, ne salutam vivace unii pe alții, după ce reușeam să ne bughim

De menționat că acel etaj șase era ceva uriaș, iar bacoanele erau așa… golașe, păreau șubrede și expuse… cum să vă zic… rafalelor de vânt… silvia nu mă mai împinge!! must… get… back… in… room… mpf!….

Seara, silvia s-a ghemuit în pat încă de pe la 9 seara, de unde nu am mai putut s-o scoatem decât cu măsuri extreme, și pentru puțin timp.

Aveam speranțe un pic mai mari de la prima noapte, comparând, involuntar, cu prima noapte de la Câmpulung, ce se întâmpla cam cu un an în urmă, când, pe un hol de un metru jumate lățime m-am zbânțuit într-atât, de a doua zi adormisem pe profilu’ de sol.

Aici nu s-a mai întâmplat așa. Am plecat inițial în expediție pe tărâmurile celuilalt hotel, unde am aterizat în camera în care se adunase planificarea, cartografia nefiind reprezentată de prea multe specimene în practica asta. După lupte mai ca între creaturile din pleistocen, am reușit să o convingem pe amalia să intre în camera colegilor ei, jumătatea de oră petrecută acolo fiind, de altfel, singura parte „comestibilă” din noaptea aia, pentru că ce a urmat a fost, pe românește, un căcat.

Am coborât jos, în sala cu canapele de la recepția hotelului, unde speram să găsim veselia în toi, dar nu am găsit decât o manea. În toi. Profii erau așezați letargic pe canapele, iar fauna ce popula mediul vegeta cu sticla de bere în mână, cerând probabil „aia cu adi” la dj.

Am constatat cu mâhnire că atmosfera i-a dezamăgit și pe profi.

Eu încercam să-mi dau seama cum naiba s-a ajuns să se asculte așa ceva în practică, când tocmai acu mă așteptam să găsesc doar oamenii care chiar au avut măcar o dâră de treabă cu facultatea asta.

Am rezistat eroic încă vreo două ore, din ambiție, sau din naivitate, încă sperând să apară ceva care să refacă atmosfera pe care o știam și o așteptam – care însă nu a apărut –, timp în care am auzit numa’ meneaito, meneaito remix și meneaito 2009, plus manele strecurate strategic, care loveau la scăriță când te așteptai mai puțin. Am plecat cu coada între picioare, și am încheiat cu o sesiune de vorbăraie, leșinată, alături de șerban și amalia, pe hol.

Acum fix o lună era „să cad de pe hartă”, cum s-ar spune, adică în nordul țării, într-o cabană de lemn din Sighetu Marmației. La ora asta aveam o bere fără alcool în mână, și mă amuzam văzând echipa adversă cum încearcă să ghicească ce vrea să spună oana când dă cu pumnul așa dârz în perete. Dârz, domne, dârz! Mi-era dor de mimă

Daaaar să fac lumină.

Undeva pe la sfârșitul lunii martie primeam un mass de la silvia, care era în Italia, însă, ca întotdeauna, cea mai informată, îmi spunea ea, de la 2000 de km distanță, mie, aici, la 30 de minute de facultate, că se organizează practica anului 3. Huh?!?

În concluzie, n-am crezut-o. Am început cu glume de autobază.

Apoi mai multe surse au început să vehiculeze ideea, așa că m-am interesat, și mnah, evident ca silvia avea dreptate.

Partea proastă e că, după ce timp de o săptămână m-am chinuit să conving oameni să vină, am aflat, chiar cu o zi înainte de a merge la facultate să plătesc avansul că… nu mai sunt locuri. Am persistat totuși, și m-am dus să mă interesez la fața locului. Și bine am făcut, că în felul ăsta am negociat încă trei locuri, pentru mine, silvia și șerban, cu promisiunea că, dacă ajungem să dormim pe jos, pe acoperiș, pe sârma de rufe, nu câr, nu mâr.

Nu a fost cazul. Ne strânsesem, așadar, 6 oameni de la carto. În rest, habar nu aveam cine vine, cine ba, dar știam – lecție din practicile anterioare – că nu-i bai, legăturile se crează foarte ușor într-o săptămână petrecută laolaltă, cu oricine.

Și cam ăsta a fost preludiul. Un început tumultos, cu piedici, cu agitație, emoții, negocieri, care avea să ne arunce cu mult entuziasm în valurile a ceea ce urma să numim noi „ultima practică”.

A început pe 11 aprilie, și a fost una din cele mai intense săptămâni pe care am avut-o în toată facultatea asta. Deși rămân la ideea că cea mai tare practică a fost cea de la Orșova, din anul 1, aici a fost totuși altceva. Poate pentru că suntem mai mari acum, trecuți deja prin momentele de vârf ale studenției, poate am avut alt mod de a vedea lucrurile, de a privi locurile, de a aborda oamenii. Am știut, înainte să plec, că nu mă va ajuta să fiu mai relaxată după, pentru sesiunea ce urma, știam că voi la fel de distrată cum sunt de fiecare dată când mă reîntorc în Bucureștiul ăsta nedorit. Dar tocmai asta m-a făcut să îmi doresc atât de mult să merg, mai ales când am aflat că urma să văd juma’ de țară.

Iar acum agonizez, cu mintea încă prin locurile alea

Așadar, voi parcurge pas cu pas cele opt zile de pomină petrecute prin transilvania, maramureș și bucovina. Dar pe rând. Azi, doar introducerea, ca tot tre să învăț să mă întind la vorbă într-una, conform normelor de redactare a unei licențe. Mă rog. Mâine, prima zi, București – Sovata.

Publicitate.

Nu mai inventează ăștia odată mașina aia a timpului, băi nene?!?

Și totuși am ascultat cândva elei.

Nu mai știu cum am ajuns în curtea școlii la 8 jumate dimineața, pe acel 15 septembrie din 2003, pe ploaia aia cenușie, care făcea curtea liceului să pară sinistră și neprietenoasă. Nu mai știu ce a fost în capul meu în clipa în care am lăsat lista cu licee pe mâna maică-mii, și am plecat linștită la mare, convinsă că opțiunile mele, pentru licee aflate în cealaltă parte a orașului, o vor mulțumi, tocmai pe ea, care mă bătuse la cap un an de zile să îmi aleg un liceu „aproape”. Nu mai știu cine era doamna care mi-a făcut înscrierea, acolo, în holul de la intrarea profesorilor, care a specificat în dreptul numelui meu că voi studia germană, și nu franceză, deși am sfârșit prin a învăța numeralele franțuze înainte de bac, pentru a ști să zic măcar numărul subiectului extras. Sept, am spus.

Din ultima bancă, acolo, în spatele clasei, unde mă dădeam uța în scaun, nu mai știu cum ajuns în prima bancă din laboratorul de info, chiar lângă a.b., privind oameni necunoscuți, completând un chestionar, privind agende în care erau desenate dreptunghiuri ciudate, ceva ce se concretiza, la sfârșit în acel jurnal de liceu. Nu mai știu când prezența mea acolo a devenit ceva regulat, când mi-am văzut prima oară numele în ziar, când am încetat să mai văd prezența directoarei ca o amenințare, la ședințele de redacție, nu mai știu ce m-a făcut pe mine să rămân, dintre atâția care se prezentaseră la acea întrunire cu cea căreia aveam să-i zic pavi, și care n-au mai apărut a doua oară, nu mai știu de ce nu mi-am schimbat și eu părerea. De ce nu m-a speriat și pe mine faptul că nu era numai distracție, de ce am acceptat să îmi cenzurez, aparent, păreri, să îmi cizelez limbajul, să stau mai multe ore în școală, fără să fiu pedepsită. Nu mai știu nici când a început să îmi placă.

Nu mai știu cum am ajuns atunci în biroul de lângă cancelarie, stând dezamăgită și speriată în fața celei căreia îi spuneam pavi, încercând să dau socoteală pentru ceva ce nu făcusem, nu mai știu cât a durat până am început să plâng, când am predat cheia de la redacție și cât a durat până când am recuperat-o, laolaltă cu încrederea.

Eram toți adunați, celebrând ultima zi de liceeni, și nu știu dacă ma înroșisem când s-a ridicat și mi-a pomenit numele în acel discurs, cea căreia îi spuneam pavi.

Nu mai știu ziua în care am hotărât că despre anumiți oameni nu mai puteam să vorbesc sub o titulatură atât de impersonală ca doamna cutărescu, și nu știu câți au înțeles asta.

Apoi a venit ziua de 31 iulie din acel 2007, când am plecat spre avrig, și nu mai știu cum arăta gara din care a venit să ne ia și să ne ducă la casa de la poalele făgărașilor, unde aveam să petrecem acele patru zile de pomină. Și acel remi, pe care nu știam să-l joc, nu mai știu cum am reușit să-l câștig prima oară. Și nici bancurile nu le mai știu, și nici cum arăta casetofonul de pe balconul casei proaspăt aranjate a celei căreia îi spuneam pavi. Apoi eram la gară din nou, și când m-a îmbrățișat, nu mai știu în cât timp am trecut de la mirare la a o îmbrățișa la rândul meu.

Și nu mai știu când am ajuns să visez acea îmbrățișare, de data asta plângând, așa cum n-am putut să plâng la biserică. Nu mai știu când am ajuns să stau acolo, privind amorțită chipul neînsuflețit, și nu mai știu ce gust a avut ceaiul luni seară. Nu mai știu de ce la careul de marți dimineață nu ploua, de ce nu ne aștepta nimeni să ne îndrume către clase, de ce nu m-a trimis nimeni să mă așez în bancă după ce s-a sunat.

Pleașca aia roșie e (aproximativ) partea de țară pe care o s-o acopăr în săptămâna de practică din aprilie. Îmi iubesc facultatea

Traseul sună cam așa:

București – Târgovișe – Câmpulung – Rucăr – Bran – Râșnov – Brașov – Rupea – Sighișoara – Sovata – Târgu Mureș – Reghin – Cluj Napoca – Dej – Baia Mare – Negrești Oaș – Săpânța – Sighetu Marmației – Săcel – Năsăud – Bistrița – Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc – Mănăstirea Moldovița – Mănăstirea Sucevița – Rădăuți – Mănăstirea Putna – Suceava – Gura Humorului – Mănăstirea Voroneț – Târgu Neamț – Mănăstirea Neamțului – Bicaz – Lacul Roșu – Gheorgheni – Miercurea Ciuc – Băile Tușnad – Lacul Sf.Ana – Târgu Secuiesc – Brașov – Ploiești – București.